Prin ce gară îți atârnă sufletul?

Atâtea suflete atâtea gări… toată viața călătorim, călătorim prin experiențe la clasa întâi sau călătorim prin experiențe la clasa… Ne definesc experiențele? Ce ne definește mai mult? Eșecul sau succesul?

Cred că trecem prin viață căutători, dar ce căutăm? Împlinirea? Oare există un cuvânt mai vast decât împlinirea? Împlinirea arată diferit în ochii fiecăruia dintre noi.

Împlinirea îmbracă diferite forme în funcție de idealul fiecăruia.

Ce constat zi de zi? Că în vremurile actuale visăm tot mai mult la libertate.

Ne simțim sufocati de societate, de serviciu, de probleme și griji. Sunt zile în care multe griji îți taie respirația și simți cum ești băgat într-o plasă. O plasă în care ai aer pentru că este ciopârțită dar nu ai libertate. Alergăm după libertate deși o avem la discreție, sau așa suntem lăsați să credem.

Ce ne arată societatea? Să ne bucurăm cât mai puțin de viață și să alergăm către nimicuri. Să alergăm în vitrina cea mai scumpă și să plângem că nu ne putem lua ce este acolo, să ne ambiționăm, să muncim precum într-un sclavagism modern pentru a ne întoarce la vitrină și a ne cumpăra obiectul mult visat. Doamne cât suntem de fugăriți într-o groapă căscată care nu ne arată altceva decât lucruri… ne arată ca fericirea stă în lucruri, ne arată că trebuie să sărim în ea să pescuim lucruri pentru a fi fericiți.

Ieri mi-am petrecut ziua la plajă și am cules pietre. Pietre superbe ce erau aduse de mare, a fost unul din puținele momente când am fost fericită, nu am mai simțit de mult acea fericire tâmpă în care râzi cu sufletul și te minunezi de ce lucru grozav ai făcut. Mă gândeam că fericirea o simți în momentul de libertate, când sufletul îi dictează minții să se oprească din gândit și să simtă mai mult. Când începi să simți mai mult și să gândești mai puțin începi să îmbrățișezi libertatea.

Împlinirea vine îmbrăcată în cele mai frumoase dorințe. Dorințele noastre caută în fapt împlinirea, prin îndeplinirea lor simțim împlinirea.

Când eram mică cele mai mari emoții le aveam în gări. Mereu când vedeam un tren îmi puneam o dorință. De ce? Pentru că în tren eram eu sigură că se ascunde un ocean de emoții. În trenuri erau atâtea suflete atârnate, atâtea suflete care priveau spre geamuri și visau, visau la împlinirile lor sau la neîmplinirile lor. Când vedeam trenul în gară mereu făceam cu mâna, nu pot descrie ce fericire mă cutremura când și ceilalți îmi făceau cu mâna, era o bucățică de împlinire. Mereu priveam trenul și îmi doream să o văd la fereastră pe Ana, verișoara mea, să fugim pe holuri, să stăm pe bagaj si sa mergem împreună spre Manoleasa, locul unde ne atârna sufletul de multe ori.

Acum unde ne atârnă sufletul? Ne atârnă de fiecare stea care cade și spre care trimitem câte o dorință. Pentru mine încă atârnă printr-o gară și cu fiecare tren ce pleacă, pleacă și căte o dorință care așteaptă să fie împlinită.