Nu vă supărați, încotro?

Dacă avem curajul să deschidem televizorul, o să vedem că se joacă o piesă de Caragiale adaptată la vremurile noi(sau ma rog… care se vor noi). O piesă care poate să îți smulgă zambete, să te împingă spre dulapul cu popcorn și să o urmărești cu rânjetul până la urechi, sau poți să îți scoți batista și să te apuce plânsul.

Sincer sunt în tabăra pe care o apucă plânsul. De ce? Pentru că întâmplarea face să mă fi născut într-un loc unde am avut acces Slavă Domnului la o doză de realitate dură, am avut ocazia să copilăresc și la țară și să văd imaginea noastră reală, imaginea autentică a frumoasei noastre țări. Am avut ocazia să învăț în locuri unde se stingeau talente de copii, în locuri în care se privea cu lacrimi către o excursie, în locuri în care accesul la un amărât de sandwich era un lux, nu mai vorbesc de sucuri și alte aroganțe. Am avut ocazia să văd tineri sclipitori care s-au stins, care și-au aruncat la gunoi talentul și dăruirea pentru a face ceva și au luat drumul străinătății la căpșuni. O să aud păreri că trebuiau să lupte și că oricine poate să își depășească condiția, sincer, nimic nu mă dezgustă mai tare decât ipocrizia de a fi crescut cu totul la botul calului și de a da sfaturi. Sunt puțini oameni care pot să ofere sfaturi și către care chiar am toată stima și aprecierea și către care pot pleca urechea să îi ascult.

Am copilărit fără părinți mulți ani, ani în care ne auzeam vocea doar la telefon și atunci puțin pentru că era scump. De ce? Pentru că visam cu toții la o casă, pentru că sacrificiul suprem se face pentru copii, pentru că și-au dorit să am tot ce imi trebuie și o viață decenta. Doar sufletele lor știu ce muncă a fost acolo departe și cum banii erau spălați cu lacrimi de multe ori înainte de a fi trimiși acasă. Am crescut doar cu bunica, de ce? Pentru că bunicul a fost tot hoinar al lumii în speranța unui trai decent. Pentru toate s-a plătit un preț scump, s-a plătit prețul timpului scurs și pe care nimic și nimeni nu îl aduce înapoi, s-au scurs multe lacrimi și un dor care îți năucește simțurile.

Știți câți oameni își ridică casele alea frumoase pe care le vedem prin Moldova și nu numai cu lacrimi? Cu dor nebun care îi înnebunește pentru copii lor? Pentru familiile lor? Nici nu vă imaginați.

Piesa ce se joacă acum la televizor nu are nimic de-a face cu noi. Noi suntem simpli spectatori. Nu noi suntem miza, nu dramele noastre, nu țara asta superbă care se fărâmă sub ochii noștri, astea sunt detalii de aruncat la pubelă. Miza e ciolanul, ciolanul care cred că a rămas săracul aproape gol dar suficient de plin pentru a mai hrăni niște guri care clar nu sunt ale noastre. Miza nu am fost noi niciodată, noi am fost atârnați acolo undeva și hrăniți cu resturi și promisiuni. Promisiuni care arătau precum fata morgana la care te uiți și aproape că o vezi dar se spulberă pentru că este doar o iluzie.

Ne-au plăcut promisiunile și ne-am hrănit mereu cu ele doar că din păcate astea nu țin de foame și nici nu plătesc facturile, ele nu îți oferă niciun viitor, promisiunile astea ne-au distrus ca popor și ne-au arătat multora granițele.