Nu există oameni fără niciun talent… există doar oameni fără șansă.

Niciodată nu mi-au plăcut expresiile prin care auzeam oameni care se plângeau că nu au niciun talent, nicio direcție, nu cred că există așa ceva. Cred în lipsa șansei mai mult decât în lipsa talentului.

Nu suntem roboți, cu toții ascundem undeva ceva ce știm să facem bine, și a face un lucru bine înseamnă un talent. A ști să oferi încredere prin ceea ce faci este un talent.

Când am început să ne desconsiderăm așa? Când am început să credem că sunt alții mult mai buni decât noi?

Eu așa am crescut… crezând că nu știu să fac nimic bine, nimic ce ieșea din mâinile mele nu era extraordinar, nu era fabulos, nu aveam catalogul împânzit cu nota 10… niciodată, nici nu mi-am dorit asta. Nu mi-am dorit să mulțumesc pe nimeni decât pe mine, ce am iubit să fac am făcut, ce nu, a fost dus la gunoi și scos din viața mea.

Vedeam în jurul meu copii care nu își trăiau copilăria, făceau multe, prea multe, împovărați de ghiozdanul ăla greu, plin de cărți cu materii depășite și scoase din realiatate, atât de depășite că atunci când puneai piciorul în stradă te duceai în viitor. Sistemul învechit cu oameni depășiți, prea puțini cu iubire pentru ceea ce făceau, cu iubire pentru copilul de azi și pentru adultul de mâine ce avea să devină.

Au fost materii pe care le-am iubit și altele pe care le-am urât, au fost profesori care mi-au dat încredere dar au fost și alții care trebuiau să aibe bilet doar dus cât mai departe.

Mereu m-am întrebat de ce nu se predau lecții de încredere? Avem mari probleme cu încrederea. Vedeam elevi de nota zece pe linie dar cu probleme mari de încredere, cu probleme mari de stimă. Oare asta să fie problema tuturor generațiilor? Lipsa de încredere? Oare asta să fie acel ceva ce face diferența între succes și lipsa lui?

Sunt sigură că asta e, de ce? Pentru că toată viața noastră o nutrim cu rușine, rușine de a face multe lucruri. Rușine de a spune lucruri, de a ne răsti când nu ne convine ceva, rușine pentru orice.  Rușine pentru vecini, rușine pentru dreptate, rușine pentru orice. Doamne ce mizerie, cu ce mizerii creștem, cum suntem puși la pământ încă de mici, cum învățăm să plecăm capul, cât de distructiv devine asta pentru adultul de peste ani.

Niciodată nu am fost persoana care să tacă, m-a costat scump de multe ori, m-a costat copilăria de copil problemă și nu numai.

Niciodată nu am iubit ceva mai tare decât încrederea și dreptatea, puterea de a crede în tine indiferent de orice. Am crezut în mine în momente în care mulți oameni nu au dat doi bani pe aspirațiile mele, am crezut în mine chiar și atunci când auzeam pe la urechi că “nu e nimic de capul meu”.

Am auzit atâtea, am văzut atâția oameni desconsiderați din vina lor, atâția oameni care nu se credeau buni de nimic, atâția oameni care și-au ratat viețile, care au murit talente într-un sistem care nu te ridică, într-un sistem care te învață că dacă vezi alt drum ești omul problemă.

Am înțeles că până și atunci când nu vezi același drum cu familia, până și atunci când trebuie să îți desprinzi umărul, trebuie să o faci. Întotdeauna în adâncul sufletului tu știi răspunsul la ce vrei să faci. Dacă în adâncul sufletului îți cunoști capacitatea, îți cunoști puterea de a face ceva, fă! Lasă rușinea să intre în pământ și nu o scoate de acolo.

Și dacă greșești și nu e drumul bun… e drumul pe care l-ai vrut, dacă nu e ăla bun, iei lopata și faci altul. Drumurile niciodată nu se termină, tot ce se termină sunt aspirațiile noastre, ele pot să moară, dar când lăsăm ultima speranță să moară nu facem altceva decât să ne aliniem în tristețe.