Mă întreb ce comoară mai frumoasă decât copilăria purtăm în suflet?

Așa cum a fost ea… poate grea pentru unii… poate ușoară pentru alții dar în maldărul cu amintiri ea stă deasupra tuturor.

Cu toții păstrăm din copilărie gustul a ceva, mirosul de prăjituri când se făceau rar în casă, mirosul de portocale, gustul de prăjituri cu zahăr pudră, sau gustul de mentosane pe care îl caut acum de multe ori și nu îl mai găsesc.

Cred că perioada copilăriei este perioada sincerității noastre, copilăria este bucățica noastră de viață în care ne vedem exact așa cum suntem, fără nicio mască, fără să ne privim în oglindă prin eșecuri și frustrări.

Dacă închidem ochii, copilăria poartă cu ea și chipul bunicilor… bunicii… bijuteria din comoara sufletului nostru.

Bunicii ne arată acum prin privirea ridată că bătrânețea se hrănește cu multă iubire, bătrânețea caută iubire… doar iubirea o ajută să stea în loc și să rămână. Bătrânețea nu e ușoară, e atunci când corpul nu mai lasă sufletul să facă ce vrea. Când înțelepciunea ia locul nebuniei, când eșecurile se transformă în sfaturi, când în vene nu mai circulă sângele cu aceeași agilitate, când inima pompează de multe ori mult mai obosită.

Mi-am dorit să scriu despre bunici supărată pe mine că de prea multe ori nu reușesc să le ofer suficient din timpul meu.

Îmi dau seama că atunci când sun, telefonul nu apucă să sune de prea multe ori, imediat receptorul e ridicat și vocea tremurândă aștepta telefonul meu cum așteptăm noi zilele cu ploaie în verile toride.

Când ne-a mâncat timpul viața și noi am uitat să oferim din el bunicilor? Către ce se duce goana asta zilnică? Ce căutăm?

Căutăm prea multe și uităm că iubirea lor nu e de vânzare, uităm că iubirea lor tânjește după iubirea noastră, că singura lor bucurie acum suntem noi, noi care suntem frânturi din ei.

Ce iubesc cel mai mult la bunicul meu? Privirea… privirea lui nepământean de frumoasă, privirea lui profundă și plină de dragoste. Privirea lui atât de încercată de viață și timp. Privirea lui care a văzut multe, prea multe, privirea lui care s-a plimbat prin lumea asta largă căutând să ne facă fericiți. Privirea lui care mă caută acum când intru rar în casă.

Bunicul meu este un model de dăruire, bunicul meu și-a dăruit anii tinereții muncii, unei munci grele, unei munci care a mâncat bucățele din el.

Pentru bunicii noștri nu contează câte realizăm sau dacă realizăm. Bunicii noștri se bucură să ne audă glasul și să ne simtă căldura îmbrățișărilor.

Bunicii noștri sunt cel mai frumos tablou al iubirii.