La revedere Moldova, bun venit București!

Mi-am adus aminte astăzi in timp ce traversam bulevardul Magheru, cum l-am văzut în prima zi în care am ajuns în București.

O Doamne unde am ajuns? Străzile înguste pe care le vedeam zilnic au devenit deodată un bulevard în care mă vedeam cât un purice. Reclame peste tot, oameni mulți și grăbiți, claxoane, înjurături și treceri pentru pietoni pline ochi, asta mi-a rămas pe retină și în urechi mult timp.

Prima zi de București a fost cu mine singură cuc, părinții m-au lăsat cu ochii în lacrimi si cu băgajel cu tot la un cămin care măcar arăta decent. Despărțire grea ca toate despărțirile, în general în despărțiri rămâi în gând doar cu ce este mai frumos, rămâi cu gândurile și cu tine, rămâi cu marea de sentimente frumoase.

Cu o seară înainte s-au vărsat multe lacrimi într-o intersecție uitată aproape de o gară, într-un oraș uitat de mult de vreo evoluție, într-un oraș de unde au fugit mulți în multe colțuri și cei care nu au apucat au în gând să o facă sau trăiesc cu regretul că nu au făcut-o. S-au strâns mâini si s-au făcut promisiuni cum nu s-au mai făcut, s-au făcut promisiuni care au rămas acolo lângă o gară, unele dintre ele au plecat cu trenurile la care ne uitam de multe ori, ele încă se plimbă și așteaptă să fie îndeplinite.

Mă gândeam ce naiba mi-a trebuit mie marele oraș? Ce frumos era dacă mă duceam undeva aproape de părinți, aproape de prietenele mele de suflet. Puneam seara capul liniștită pe pernă nu cu gândul că mâine o să fiu doar eu cu mine. În fapt Bucureștiul a fost mirajul frumos al reușitei, era si mirajul iubirii, în București mă adusese și o iubire pe care o vedeam doar eu iubire, ea nu era nimic, era mai mult o amăgire și o amânare de sentimente. Mă gândeam că iubirea vine în zilele frumoase si pleacă în alea triste, dar ea nu venea în nicio zi, ea nu a venit niciodată. A venit la final când emoțiile s-au consumat, când fiecare emoție a murit una câte una, rămăsesem doar cu un parfum puternic care a dispărut repede din nări.

Și uite așa cu parfumul dispărut rămăsesem doar eu cu mine si cu băgajelul, mă năpădeau doar gândurile să mă întorc acasă. Mă năpădeau și mă lăsau la fel de repede după ce îmi ștergeam lacrimile.

Viața noastră o trăim prin deciziile pe care le luam, doamne ce bun ar fi fost un glob de cristal, să fi văzut exact când trebuia să fac stânga împrejur și să reconfigurez traseul. Doamne cât mi-ar fi plăcut să fi fost altfel atătea lucruri, să le fi trăit cu altă forță sau să nu le fi trăit deloc.

Nu știu dacă multe lucruri încă mai păstrează parfumul regretului dar cu siguranță pe multe încă le simt. Multe zile au gânduri înfășurate în foi pe care nu le-aș mai citi și ele rămân necitite. Îmi place să privesc orizonul infinit în care se îngână vechiul cu noul, să las vechiul să se ducă o dată cu apusul și să las noul să se aștearnă în gânduri și pe foi.