Joburile mele… mereu cu un picior la ușă și cu sufletul pe geam.

Am simțit să scriu acest articol în valul de citate motivaționale care ne invadează zilnic paginile de social media.
Când mi-am făcut pagina de Facebook stăteam în Vaslui… da… Vaslui… orașul ăla de care au făcut mulți mișto. În Vaslui viața era frumoasă în simplitatea ei, nu prea știai ce înseamnă multe, nivelul era unul mediu în care pretențiile nu își aveau locul… nu de alta dar nu prea aveai unde să le etalezi.

Am făcut un liceu cu profil industrial însă am ales filiera teoretică, filologie. Nu am fost un elev de top nici unul mediocru, nu am excelat la materiile de profil real însă am iubit limba română și filosofia. Cum îmi amintesc liceul? Dacă ar trebui să îl asemuiesc cu un obiect acela ar fi lanț… a fost prima legătură strânsă din viața mea. Am cunoscut oameni care au o bucățică din sufletul meu pe viață, oameni care mi-au câștigat respectul și alături de care m-aș arunca mâine în orice călătorie din viața asta.
M-am lansat în viață cu adevărat în prima zi când m-am văzut singură la cămin în București, după bocete în care mi-am scuturat cămașa de pe mine, urma mereu o nouă zi, mă vedeam ca pe aripile vântului și stăteam în așteptarea salvării. După o perioadă grea spre foarte grea… am zis că e timpul să iau taurul de coarne și să mă arunc cu viteza luminii în câmpul muncii. “Asta e” mi-am zis… sunt atâția studenți care trebuie să muncească, cum se găsește loc pentru ei o să se găsească și pentru mine și surpriză! S-a găsit.

Nivelul de experiență era 0… pretenții? Nici una. Am început cu un job part-time în acte care în fapt se transforma cu pași repezi în full time. Banii? Zburau din portofel și mă găseam mereu vinovată că nu știu să îi administrez corect, în fapt ei erau foarte puțini și dacă mă scuturam de două ori mai puternic ei dispăreau.

Am închis ochii de atâtea ori si am plecat capul în pământ, nevoia de a munci și de a simți o stabilitate financiară care oricum nu îți oferă aroganțe, îți oferă un univers mediocru, m-au făcut să maschez că nu văd și simt multe.

Și cum sufletul nostru este precum un butoi în care aduni, aduni până se desprinde și ultima bucată de lemn și bubuie, ajungi să nu reușești să mai aduni… unde să mai aduni daca el a bubuit?

Cum a fost fiecare job? A fost cu un picior la ușă și cu sufletul pe geam. De ce cu sufletul pe geam? Pentru că mereu am tânjit după libertatea de a spune orice, de a putea să fii tu fără să lingușești pe nimeni, de a putea să fii tu fără să te ascunzi după măști ieftine doar să fii plăcut. Niciodată nu mi-am dorit să ma placă toată lumea, mi-am dorit să pot să fiu eu, plăcută de unii și mult mai puțin plăcută de alții.

Să poți să fii tu fără să îți cari geanta cu măști este provocarea vieții noastre. Să poți să fii exact cum simți fără să te macine stresul că o să fii pe buzele multora.

De ce cu un picior la ușă? Pentru că de prea multe ori am tânjit să fac lucruri cu pasiune nu din obligația de a bifa un job în cartea muncii. Am tânjit de multe ori să fac ceva cu atâta pasiune încât să îmi pierd mințile de fericire că urmează o nouă zi în care să petrec 8-9-10-12 ore atârnată de un birou, să simt cu tot sufletul că e locul meu acolo, nu a fost niciodată, poate nici nu mi-am dorit suficient să fie tocmai pentru că a lipsit pasiunea.

Să poți să faci ceea ce iubești da este un lux… dar e datoria ta măcar să încerci să cauți acest lux. Când zi de zi îți lipsește pasiunea, te usuci și uiți să mai ridici capul din pământ, văd atâția oameni care uită șă își mai ridice capetele din pământ? De ce? Când am ajuns să ne iubim atât de puțin încât să ne aruncăm în viață fără pasiune?