Iubire când s-a întors clepsidra?

Cum văd astăzi viața?

Astăzi o văd precum gara cu toate șinele ei, cu ceasul imens din perete care îți ticăie supărător în ureche. Supărător? Prea supărător pentru că la finalul fiecărui început, stă doar un final, un final care intrigă umanitatea pentru că asemenea secundarului care le mișcă pe toate, așa se mișcă fiecare gând, iar lângă toate gândurile timpul îți bate în geam precum ploaia, timpul nu îți iartă abaterile, el este precum cel mai sârguincios muncitor, nu îl emoționezi, nu îl faci niciodata să empatizeze, nu îi smulgi niciodată un zâmbet, o lacrimă, nu îl faci să se abată niciodată, el doar numără și iar numără… numără fără să îți dea niciun sfat.

În gară îți pierzi privirea printre șinele din zare, te uiți către ele și te întrebi doar unde duc. Așa te întrebi la toate răscrucile de drum, unde o să ducă? După ce îți muști buzele și te pătrund toate întrebările, lași destinul să îți dea startul și tu din urma lui îl lași să îți deschidă drumul. În mintea noastră stau atâtea întrebări, dacă cineva le-ar aduna undeva, nu ne-ar încăpea nicăieri, ele își găsesc răspunsul si dispar. Dar cele care nu dispar? Pe ele unde la adunăm? Ele unde se duc? Se duc precum trenurile goale, rămân doar pierdute în orizont, dar timpul nu te-a iertat nici pentru ele, el tot a numărat, la ce nu ai găsit răspuns a rămas doar timp pierdut, doar timp de frământări și topiri ale sufletului.

În gări ți-ai dori de multe ori să fii singur, să vezi doar tu cum timpul nu te iartă, să vezi doar tu cum greșești trenul, să simți doar tu când ai pierdut un start, să nu auzi cuvintele spuse printre dinți de ceilalți, să nu auzi nimic, să îți auzi doar cuvintele tale, să te cerți doar tu, să te superi pe tine și după să te ierți, să îți arunci paginile scrise greșit și apoi să le scrii iar, să te înveti iar cu tine, să îți dai șanse, să simți că îți meriți șansele și apoi să te arunci iar în tren.

Cum văd astăzi iubirea? 

O văd precum o clepsidră în mijlocul deșertului. Clepsidra numără dar într-un spațiu care nu se schimbă niciodată are valoare numărătoarea ei? Într-un spațiu pe care doar câte o furtună de nisip îl schimbă, clepsidra numără cu folos?

Într-un spațiu îmbrăcat mereu în aceleași culori, într-un spațiu învăluit de șalul misterului, într-un spațiu în care soarele se scaldă mereu, oare mai are rost să numere cineva? Oare deșertul rămâne favoritul timpului? Să fie el singurul pe care timpul îl iartă?

Iubirea ar trebui să fie uitată de timp? Iubirea… singura forță care leagă lumea, singura emoție care dărâmă ușile închise, singura emoție pentru care finalul nu are niciodată sfârșit, singura emoție pentru care înflorim indiferent de anotimp.

Iubirea… cel mai frumos anotimp al sufletului nostru, iubirea îți iartă orice, ea este bună și blândă, iubirea îți fugărește sufletul prin toate cotloanele, iubirea te pierde și apoi te găsește iar, iubirea te scutură cum își scutură toamna copacii dar apoi te încălzește iar cât să înflorești din nou.

Iubirea… clepsidra mea din mijlocul deșertului.