Drumul spre mare are pavajul superb al nostalgiei

Nu știu dacă vă amintiți cum erau drumurile la mare în copilărie, eu îmi amintesc așa… emoția fura somnul și eu nu mă gândeam la altceva decât la întâlnirea cu marea mea.

În egoismul vârstei… ea era doar a mea.

Nicio ciocolată din lumea asta nu mai avea gust, nimic nu mai era la fel. Când suna ceasul dimineața inima atingea pulsații maxime, aveam două mâini stângi și nici picioarele nu mă ascultau prea tare, nu știam cum să țopăi mai sus că doar aveam întâlnire cu marea mea. Mă uitam la ușă ca la portalul magic care urma să mă arunce direct lângă ea.

Primul drum a fost cu trenul… Doamne cum vedeam trenul…ce creatură imensă care fluiera de mama focului. De ce fluiera? Era bucuros ca mine că vedea marea, mă gândeam ce fericire pe noi că mergem la mare, mă gândeam că și el abia aștepta de fluiera așa.

Ochii îmi jucau feste și așteptau după fiecare deal să vadă marea.

Ce aventură și câtă chicoteală, ce bucurie de viață și poftă de mare, ce frumos era tot, ochii copilăriei spălau multe, ei priveau doar povestea, ei străluceau doar la anumite gânduri, ei vedeau deja marea cu multe zile înainte. Doamne cât de frumoasă este imaginația copiilor, ce cadou frumos primesc ei, cadoul viziunii, pentru ei totul este o magie, tot urâtul are ceva frumos în el.

Cuvântul mare pentru mine era sinonim cu poveste, era povestea necitită pe care o așteptai seară de seară înainte să adormi, o visam de multe ori după ce mă întorceam și mă izbea realitatea blocurilor mai puțin colorate când deschideam ochii.

Multe s-au schimbat dar visul meu cu marea a rămas același, i-am făcut promisiunea că într-o zi o să ne trezim împreună mereu și o să ne bem cafeaua una lângă cealaltă fara sa îmbătrânim.

Unele amintiri îți răscolesc sufletul și îți umplu ochii de lacrimi, de ce? Pentru că sunt atât de frumoase, pentru că bucuria de a le retrăi îți face ochii să viseze.

Cum văd marea acum? La fel de frumoasa… atât de frumoasă încât îmi pierd gândurile în valurile ei. O privesc și trăirile mele se aliniază cu sufletul, o privesc și simt că orice e posibil, simt că aproape pot atinge tinerețea fără bătrânețe, pe malul mării orice gând pare de atins, îmi revin amintiri, ambiții, simt că pot atinge infinitul.

Privești orizontul și simți cum te prind fiorii, îți dai seama cât ești de mic lângă ea, dar cât ești de norocos că prin ea poți atinge o bucățică de infinit.

Marea mea… tu rămâi mereu la fel de frumoasă și tânără, dar rămâi așa pentru că mereu trebuie să îi bucuri și pe altii… drumul spre tine are pavajul superb, încărcat de nostalgia anilor.