Domeniul Manasia

Sunt puțini oamenii și locurile care îți oferă o clipă de inspirație.

Când s-au deschis porțile conacului si am pășit pe Domeniul Manasia, am simțit cum acele ceasornicului s-au oprit.

Muzica franțuzească ce se auzea în surdină, pajiștea verde din fața conacului, totul te plimba prin timp și te făcea să te simți preț de câteva clipe purtat prin istoria locului.

De mult timp nu mai vizitasem un loc care să îmi umple sufletul de fericire, totul atat de prețios și în același timp atât de plin de ospitalitate, te simți exact ca un musafir de mult timp așteptat.

Ferestrele mari, șemineul, pianul, toate obiectele locului te fac să îți scalzi privirea și să uiti că acolo undeva ceasul ticăie și timpul trece.

Mi-am dorit să savurez o cafea în acest decor idilic în timp ce o așteptam pe doamna Ariadna Löwendal D­ănilă, proprietara domeniului Manasia.

Cafeaua a venit într-o ceașcă prețioasă insoțită de o floare, mi-a smuls un zâmbet iar ospătarul care m-a servit mi-a spus că ceștile sunt aduse din Danemarca și că au o însemnătate specială. Asta a fost ce am simțit, o însemnătate specială mai presus de un simplu design, era un obiect care îți spunea o poveste.

Mereu mi-au plăcut locurile și oamenii care mi-au spus o poveste. Locurile prin energia lăsată de oameni, prin obiectele lăsate în fiecare colț, prin acel ceva care le face diferite, iar oamenii prin simplitatea lor, prin lumina pe care o fac în jurul lor.

Am fost extrem de curioasă să cunosc persoana din spatele conacului, omul care a reușit să aducă la viață un colț de istorie pe care se pusese praful și probabil urma să dispară ca multe altele.

Ariadna Löwendal D­ănilă mi-a oferit o clipă de inspirație, un exemplu de modestie și patriotism. Mi-a vorbit despre ea, despre conac și aproape că am uitat să opresc butonul de înregistrare. Puteau să treacă multe ore și eu să scriu o carte despre viața sa care ar putea inspira multe pagini.

Cu o privire caldă și de un verde primăvăratic Ariadna Löwendal D­ănilă mi-a răspuns la fiecare întrebare cu o căldură și o energie pe care sunt sigură că le veți simți dincolo de sticlă.

În continuare vă prezint primul interviu din seria “Esența celor 8 întrebări”.

1. Când porţile de la intrare s-au deschis, ce ați văzut? Care a fost primul gând… dar primul sentiment?

Nu paragina a fost ceea ce am văzut prima oară ci am văzut un parc care era foarte bogat și foarte frumos, chiar dacă era înghesuit și neîngrijit. Am văzut potențialul, practic nu știu dacă a fost persoana de business din mine care a văzut un potențial sau sufletul meu. Când eram la nivel de angajat în multinațională am fost foarte mult plecată în afară în locuri pitorești din Germania, Austria, Franța și cumva mă gândeam că și la noi în România putem face lucruri frumoase în care oamenii să vină să se simtă bine.

2. Ați avut o viziune asupra locului?

Da, am avut viziunea de a crea un loc frumos, de a da României o bucată de istorie inapoi, de a crea un loc în care oamenii să vină să se simtă bine, să revadă un loc uitat pe care prin multă muncă l-am transformat în ceea ce este astăzi. Cel care m-a făcut să îmi doresc să fac parte din această poveste a fost Nea’ Ionel cum este numit aici. A fost un povestitor foarte bun, un vrăjitor al locului, practic povestea lui a fost ceea ce am cumpărat. Daca nu era el poate decizia nu ar fi fost atât de rapidă. El a dat farmec locului prin povești, nu era un conac, o cramă și un parc, erau povești care îmbrăcau acest loc.

3. Privind în jur la tot ce ați făcut, pot trage concluzia că sunteți o perfecționistă?

Mai mult decât perfecționismul cred că mă caracterizează nevoia de schimbare, mereu încerc să fac lucrurile mai bine sau altfel din dorința mea de a îmbunătăți mereu. Este în sângele meu să caut mereu să schimb.

4. Cum vedeți dumneavoastră o viața frumoasă? La ce vă gândiți când spunem viață frumoasă?

Viața frumoasă acum înseamnă viața lângă fetița mea, cu ea s-a schimbat perspectiva vieții, o viată frumoasă pentru mine acum este o viață în care să o văd pe ea mulțumită. De asemenea o viață frumoasă pentru mine mai înseamnă și proiectele pe care le am și oamenii de care mă înconjor, îmi place să fie oameni calzi lângă care să mă simt în largul meu.

Mereu am căutat spiritul rus care este unul cald și extrovertit, mama mea era rusoaică, m-a crescut singură dar a cultivat în mine această iubire pentru oamenii calzi, pentru spiritul cultivat. în această atmosferă mi-ar plăcea să trăiesc mereu.

Știi ce este impresionant? La naștere am avut probleme mari, am stat ore întregi în sala de așteptare, noaptea. În acele momente grele în care căutam lumina, îmi aminteam de pajiștea de aici, închideam ochii și o vedeam, abia așteptam să mă întorc. Nici nu mi-am imaginat vreodata că atunci când îmi va fi greu, gândul o să mă aducă aici.

5. Când vorbiți despre mama privirea dumneavoastra se schimbă, devine mult mai luminoasă iar cuvintele dumneavoastră sunt pline de iubire, ce ați moștenit de la ea?

Bucuria din lucrurile mici și apetitul pentru poezie, pentru artă în general. Dorința de a fi cinstit în ceea ce faci și drept față de ceilalți cum a fost ea cu toți cei din jur. Iubirea de adevar și de cinste acestea le-am moștenit. Din păcate ea a suferit pe tema asta pentru că într-o perioadă cum a fost cea comunistă în care nu era foarte bine să spui ce gândești, ea spunea ce gândea. Avea o poftă de viață și o determinare de a nu fi învinsă. În ciuda tuturor greutăților care au fost, foarte mari, a reușit să crească un copil și să îl facă pe copil să fie independent, să se descurce in viață. Nu am avut multe date de plecare ci am avut doar prezența ei, în educație pentru că financiar nu a avut, cu salariul de actriță de atunci m-a crescut suficient de bine ca eu la un moment dat să aleg o traiectorie în viață astfel încât să pot să am grijă de moștenirea culturală a familiei și să pot să îmi construiesc un business, dar asta e moștenirea de la tata pentru că el a lucrat în comerț și avea o minte structurată pe câștig.

6. Copilăria este darul cel mai frumos pe care îl primim de la viață… de ce vă amintește cuvântul „copilarie”?

Mi-am dat seama acum că atunci când îi cânt celei mici la culcare, îi cânt cântecele rusești de leagăn pe care mama le cânta, chiar daca eu nu știu foarte bine înțelesul cuvintelor, mi-au rămas aceste cântece și acum când am fost în postura să o adorm pe cea mică nu am găsit în memoria mea cântece românești ci acelea rusești pe care le cânta mama. I-am luat celei mici o profesoară de limbă rusă pentru a cultiva în ea spiritul rus care este cu totul aparte, un stil plin de o bogăție a sentimentelor pe care aș vrea să le simtă și ea.

Iar altă parte de copilarie fericită o asociez cu joaca la bloc, copilaria fericită era o stradă în fața blocului, în centru la Universitate unde ne jucam cei din blocuri, eu îmi făceam lecțiile și îmi amintesc cum mă strigau de jos să ieșim la joacă. Copilăria mai este legată și de doica mea care era o persoană extraordinar de caldă și era punctul de echilibru din casă, mi-a fost alaturi până la 20 de ani… când spun copilarie și ea are imaginea vie în mintea mea.

7. Viața dumneavoastră este legată de oraș de cotidian, însă de acel cotidian încărcat cu istorie, zona Universității din București este o zonă încarcată cu istorie, cum v-a influențat asta?

Apartamentul în care stăteam la Universitate era un apartament care a fost dat bunicului de către atelier, era spre centru și eram obișnuită cu zgomotul orașului și cu forfota din centru iar acum îmi dau seama că îmi place să stau în continuare în zone aglomerate, în centru, în zone cu teatre, cinematografe, în zone în care lucrurile vin mereu și pleacă, cred că asta caut mereu, nu mi-ar plăcea să stau izolată.

8. Când doriți să părăsiți cotidianul prin lectură, ce vă place să citiți?

Îmi place să citesc Osho mă scoate din obligația cotidianului, când citesc Osho simt că există o libertate absolută la care poți să ai acces dacă vrei și daca știi calea, cred că asta în ultima vreme îmi place să citesc.