Destinul și timpul

Ce dușman mai nemilos decât timpul cunoaștem? 

Nciodată nu mi-a plăcut sunetul ceasului când sună, nici în copilărie, nici în adolescență, nici acum. În nici un moment al vieții mele nu am reușit să mă grăbesc, am urât mereu să mă grăbesc, nu am văzut niciodată folosul spre disperarea multora din jurul meu. Mereu m-am gândit că poate în graba mea se scurg clipe pe care nu le pot întoarce, că poate îmi trec prin față oameni pe care nu am timp să îi observ, în cea mai disperată grabă, la răscruce de drumuri de multe ori, mi-am tras sufletul și am ales să nu mă grăbesc.

De curând m-a întrebat cineva în ce cred eu cel mai mult? I-am răspuns că în destin și în trecerea timpului. Cred atât de mult că ceea ce trăim zi de zi, clipă de clipă, stă scris în cartea destinului fiecăruia încât niciodată nu am putut să cred în coincidențe. Niciodată nu am putut să cred că am cunoscut pur întâmplător un om sau că am trecut prin locuri în aceeași manieră pur întâmplătoare. În anii ce mi-au trecut prin față mi-am dat seama că toată călătoria asta pe care o numim viață, în fapt nu rămâne marcată decât de locuri și oameni. Călătoria asta lungă și cronometrată mereu, nu păstrează ca scop final altceva decât un album, un album care îți trece prin față într-o clipă, ce este viața dacă nu o călătorie din care păstrezi memoriile?

Am înțeles de ce nu mi-a plăcut niciodată să aud alarma cum sună, pentru că ea este primul răspuns al întrebării dacă ești sau nu liber. De curând mi-am dat seama că ceea ce face alarma să sune mai frumos este doar plăcerea de a aparține unui loc, placerea de a te simți la finalul fiecărei zile folositor, folositor pentru tine și folositor pentru cei din jur.

Când eram copil tânjeam tare mult după alarma de dimineață, tânjeam tare mult să spun precum oamenii mari: “Nu am timp!”, nu puteam să înțeleg asemenea exclamație, cum adică nu au timp? Păi eu am destul… simțeam că aceste vorbe le oferă titlul de prețioși și interesanți iar eu eram doar mică în lumea mea la fel de mică.

Dacă astăzi îmi este dor de ceva este să mai retrăiesc sentimentul din zilele lungi de vară din vacanțele de la Manoleasa, să uit de timp, de alarme, să văd în față și în gânduri doar orizontul, Prutul, gâștele și cerul plin de stele. Dar pe cât de departe sunt astăzi, pe atât de aproape le simt în zilele în care doar îmi este dor, copilăria rămâne mereu cel mai frumos refugiu al vieții.