Despre înțelegere…

Aud tot mai des în ultimul timp oameni care se plâng că nu sunt înțeleși, nu sunt înțeleși la job, nu sunt înțeleși de parinți, de familie, de iubit/ă, de prieteni… etc. Întrebarea mea adresată tuturor este următoarea… voi îi înțelegeți pe cei din jurul vostru? Voi sunteți toleranți? Si aici nu mă refer la o zi din aceea perfectă în care dispoziția voastră este una extrem de bună… nu… mă refer la acea zi în care problemele par să nu se mai termine și colac peste pupăză cand mergi să mănânci ceva în oraș ospăratul îți servește mâncarea rece. VĂ ROG SĂ VĂ RĂSPUNDEȚI SINCER!

Marea noastră problemă este că cerem toleranță și înțelegere, însă atunci când vine rândul nostru să o oferim în diferite circumstanțe nu suntem în stare să o oferim. De ce se întâmplă asta? Pentru că este foarte greu să te privești obiectiv și să vezi că nu ești cel mai frumos, cel mai împăciuitor și cel mai corect în ceea ce faci dar te aștepți mereu de la ceilalți să o facă.

Ce am învățat de-a lungul timpului și cred ca este una dintre cele mai bune lecții pe care viața mi le-a oferit este să nu mai aștept nimic de la nimeni, știu că poate sună absurd, însă nimeni pe acest pamânt nu îți poate oferi mai mult decât poți tu să îți oferi. Dacă îți dorești înțelegere trebuie să te înțelegi așa cum ești, cu ce ai tu mai frumos dar și cu ce ai tu mai urât, și mai ales să înveți să te privești exact așa cum ești, nu aștepta înțelegere de la toată lumea, oferă-ți tu capacitatea de a înțelege de ce ești tratat într-un anumit mod de oameni.

Când am venit în București eram o fată venită din provincie la facultate, nu muncisem nicio zi din viața mea, ca orice student a trebuit să mă angajez… zis și făcut… nu pot să descriu în cuvinte emoția primei mele zile de lucru, m-am aranjat cu cele mai frumoase haine, cele mai frumoase accesorii, purtam cu mine cele mai frumoase și sincere emoții dar și cele mai mari așteptări. Drumul cu metroul în acea zi a fost unul plin de speranță și entuziasm, aveam în minte conturat fiecare pas al primei mele zile de lucru. Am ajuns în fața magazinului cu zâmbetul până la urechi, de aici trebuia să fiu preluată de superiorul direct… ce credeți?

Acesta nu era cum mi-am imaginat… nici nu mi-a zâmbit și nici nu m-a primit cu brațele deschise, mi-a zis să am grijă să nu pierd timpul aiurea prin magazin și să nu stau la pauze că este cu ochii pe mine, am crezut că mă confundă, nu îmi venea să cred că acel om nu mi-a urat “Bun venit!” cu gura până la urechi.

M-a condus la raionul unde trebuia să promovez un celebru brand skincare, acolo a început cea mai mare dezamăgire din viața mea de până atunci, oamenii nu îmi zâmbeau când le spuneam despre produsele pe care le promovam, ba chiar mai mult, îmi răspundeau urât în mare parte, unii ma ignorau complet și cred ca maxim 0,5 % îmi zâmbeau și mă lăsau să le ofer informații. După o zi întreagă de stat în picioare și care fusese un fiasco total pentru mine, mi-am strâns lucrurile și mi-am dat seama că nimic nu a fost cum am visat, mi-am dat seama că așteptările mele au fost atât de sus încât căderea cu picioarele pe pământ a fost foarte dureroasa. Pe de altă parte singura vinovată de situație eram eu, am așteptat în acea zi înțelegere, nu am primit asta, nu am primit așteptările mele, am primit o mare dezamăgire.

Nu uitați că pentru a primi înțelegere asta trebuie să oferiți, îndiferent că începeți cu fata de la raion care încearcă să își promoveze produsele sau cu persoana pe care o aveți în subordine, toate se întorc către noi sub o formă sau alta.