“Întreaga mea viaţă a fost o cursă contracronometru cu obstacole.” Interviu cu Andreea Marin

După mult timp în care am ținut acest interviu în cufărul prețios, el a așteptat cuminte până să îi vină vremea. Chiar dacă a trecut timpul pe lângă el, astăzi l-am regăsit și l-am recitit cu aceleași emoții ca atunci când l-am scris. Vă invit să vă bucurați de el. 

Nu știu dacă dumneavoastră vă mai amintiți serile de sâmbătă seara în perioada emisiunii Surprize Surprize.

Eu îmi amintesc faptul că emisiunea începea pe înserate iar ziua de sâmbătă devenea de multe ori favorita mea și a bunicii mele datorită acestei emisiuni atât de iubită de unii și atât de comentată de alții.

Un lucru era cert, înainte de începerea emisiunii bunica termina toată treaba, pregătea bunătăți să putem ronțăi în fața televizorului iar eu eram deja cu emoțiile la cote maxime și cu ochii ațintiți în fața televizorului. La vremea respectivă nu exista o emisiune mai grandioasă, o emisiune care să atingă atâtea emoții și să îi facă pe oameni să simtă că fac parte dintr-o poveste. În acea perioadă eram doar eu cu bunica mea acasă, părinții mei erau plecați în Israel cu bunicul iar noi cumva trăiam emoțiile acelor oameni care visau la rudele aflate departe de casă. Era perioada în care multe familii se destrămau pentru a pleca peste graniță iar cei rămași acasă priveau cu mari emoții această emisiune care îi făcea să își retrăiască propria poveste.

De mică o admiram pe Andreea Marin, era îmbrăcată într-un vis împlinit pentru noi cei de acasă, ținutele ei erau mereu subiect de prima pagină, viața ei ținea paginile tuturor ziarelor, era genul de celebritate completă la care toți ceilalți doar visau. Comentariile din jurul ei erau atât de multe, unii o adorau în timp ce alții împânzeau critici de tot felul. O femeie extrem de frumoasă devenită celebră, singură, probabil doar ea cu ea în multe momente și escaladând munți înalți și de fericire dar și de greutăți cu siguranță.

De ce o admir pe Andreea? O admir pentru că a arătat că atunci când Dumnezeu îți oferă ce alții nu speră în multe vieți, tu trebuie să întorci, să te pui undeva deasupra, să vezi realitatea din jurul tău, iar dacă poți să ajuți să o faci.  Dacă tu ai putere, să dai din puterea ta și celorlalți, să nu uiți că fiecare dintre noi pune o cărămidă la construirea lumii pe care o visăm.

După mulți ani cineva din univers și-a dorit să am plăcerea de a cunoaște acest deschizător de drumuri ce poartă numele Andreea Marin și să îmi acorde câteva clipe din timpul ei pentru un interviu cu multe emoții.

În primul rând, în acest secol al vitezei, vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră, iar dacă tot am amintit de timp, cum simțiți că a trecut timpul peste dumneavoastră?

Eu și Timpul avem o relație de prietenie. Cred că mergem înainte împreună, mână în mână, niciunul nu încearcă să treacă peste celălalt. E un prieten bun, e blând cu mine, încă mă lasă să arat ca acum 10-15 ani. Îl ajut și eu, ce-i drept, ba cu o oră de sport, ba cu o dietă sănătoasă, cu grija pentru mintea, trupul și sufletul meu, pentru echilibru. Pe de altă parte, pentru oricine, mai devreme sau mai târziu, semnele maturității se fac simțite. Important e să vezi frumusețea fiecărei perioade din viața ta. Stăm bine, așadar. Eu și Timpul vă mulțumim de întrebare!

Au fost momente când v-ar fi plăcut să spuneți stop timpului? 

Sincer, nu. Nu-l simt ca pe o povarăŞi nici nu m- întoarce la anii din urmă. Nu simt nevoia  retrăiesc anumite experienţe, acum ştiu mai multe simt mai bine în pielea meaştiu ce vreau de la viaţă… Înţelegerea anumitor lucruri îţi aduce o porţie de înţelepciune care îţi  linişte. Poate doar din altă perspectivă m- gândi -l rog  treacă mai lent: pentru ca fiica mea  aibă o copilărie mai lungă.

Visa Andreea Marin când era un copil că o să fie învăluită de furtuna celebrității?

Nu. Şi a fost bine  nu m-am format având acest scop în minte. Eu mi-am dorit doar  fac ceea ce-mi placecât mai bine cu putinţă. Cu pasiune. Asta a condus la anumite rezultate şi la o stare de fapt pe care, cu ani în urmă, nici nu o puteam bănui. Faptul prin natura acestei munci, devii un om cunoscut, vine şi cu bune, şi cu rele la pachet. Important e  reuşeşti  le ţii pe toate într-o balanţă corectă.

Este celebritatea uneori ca un bolovan greu pe care ți-ai dori să îl arunci?

Aș minți să spun că nu există astfel de momente, dar nici să mă plâng nu îmi place. Este real, sunt și momente neplăcute, care vin din înțelegerea gresită a ideii de celebritate. Eu nici măcar nu mă consider celebră, a fi cunoscută e altceva. Și faptul că devii astfel nu dă dreptul altora de a se juca după bunul plac cu tot ceea ce ține de viața și intimitatea ta. Este vorba de limite de bun simț, pur și simplu.

Când vă gândiți la copilăria dumneavoastră, dacă închideți ochii, ce vă vine în minte prima dată?

Mama și tata sunt pilonii copilăriei mele și întrucât ei sunt îngeri păzitori astăzi, nu mi-e ușor deloc să privesc în urmă. Incă mă doare să știu că nu îi mai am alături. Pe de altă parte, am fost norocoasă să îi am ca părinti, le datorez enorm. Nu mi-au dăruit doar o educație, ci m-au invătat ce înseamnă compasiunea, bunul simț, responsabilitatea, loialitatea, generozitatea, dragostea.

Drumul spre succes a fost unul lin sau încărcat de obstacole și capcane?

Întreaga mea viață a fost o cursă contracronometru cu obstacole. Iar în momentul în care devii și vizibil, pentru că faci ceva bun, începi să deranjezi și da, ți se asează în cale și capcane. Dar dacă le privești ca pe provocări de depășit, atitudinea te ajută.

Care este lecția oferită de viață care v-a schimbat universul?

Tatăl meu a fost un reper pentru mine, un luptător și un om cu coloană vertebrală, mereu în căutare de soluții chiar și în cele mai dificile situații. El a devenit un model pentru mine. Dar prin natura muncii mele, mulți alți oameni pe care am ajuns să-i cunosc, trecuți prin grele cumpene, au lăsat lecții valoroase de învățat pentru mine.

În maldărul cu amintiri ce amintire păstrați în minte ca fiind cea mai frumoasă?

Negreșit, clipa în care mi-am ținut pentru prima dată fetița la piept. O emoție de nedescris și o așteptare a acestui moment prețios mai complicată decât orice.

Care credeți că este cea mai importantă resursă pe care viața ne-o oferă?

Dragostea. Nu doar cea pentru oamenii dragi, dar și pentru natură, pentru frumos, pentru ceea ce ne umple sufletul… Dragostea, ca motor pentru tot ceea ce construim valoros în viață.

Dacă cei din jur ar privi către dumneavoastră și v-ar ruga să oferiți un moment de inspirație, ce le-ați spune? Spre ce să își deschidă sufletul mai mult? 

I-aș invita să-mi urmeze crezul. Sunt două vorbe care par simple, dar care ascund un înțeles profund, ce mă motivează și mă ajută și în momentele cele mai delicate. Îndemnul meu este acesta: prețuiește viața!

Cât de greu este să îți găsești direcția?

Mi-am început cariera în București la un raft plin de detergent, nu era nici frumos nici urât, era un raft în fața căruia trebuia să stau ore bune pe zi.
Aveam o trăistuță în care aveam câteva pachete de detergent și o ținută care arăta ceva mai rău decât raftul.
Mă duceam de dimineață conștiincioasă și plecam destul de târziu. Abia îmi luam pauza de masă în speranța că munca o să îmi fie apreciată, că vânzările o să curgă și că cineva o să observe fata de lângă raft și o să îi facă o ofertă de muncă ceva mai bună.

Eram studentă la Filosofie… ce legătură avea filosofia cu detergentul? Am căutat mult timp răspunsul dar nu l-am găsit. Mă gândeam atunci câți dintre noi facem cu adevărat ceea ce studiem sau ne place? Și acum mă întreb de multe ori același lucru dar îmi răspund singură când văd figurile oamenilor dimineața în drum spre muncă.

Mie mereu mi-au plăcut vânzările și scrisul. Scrisul stătea undeva ascuns de tot pentru că niciodată nu am crezut că o să fac ceva cu asta, îl vedeam ca pe o mare prostie… să mă plătească cineva să fiu artistă și să filosofez? Nu prea cred. Vânzările au părut mereu ceva mai palpabile așa că le-am făcut mult loc în viața mea în speranța unui câștig bun și am aruncat la gunoi scrisul.
Vânzările au început de la detergent până la mașini… legătura filosofică? O caut și acum.
Când vindeam detergent mă rugam să am un loc de muncă unde măcar să am un scaun, să scap de durerea îngrozitoare de picioare. După a veni scaunul și împreună cu el durerea de cap, mă gândeam ce era mai bună, durerea de cap sau de picioare. Contul arăta mai bine cu durerea de cap, așa că… am preferat să păstrez durerea de cap mult timp.

În locurile în care am lucrat m-am atașat mai mult de oameni și de învățăminte decât de ce promova compania. Într-un final totul se cuantifică, ce simți tu contează mai puțin, ce cântărește greu la final sunt cifrele, dacă cifrele sunt făcute bine, ești și cel mai frumos și cel mai deștept, dacă nu, te cam urâțești. Am înțeles acum de ce de multe ori aveam dureri de cap, pentru că nu îmi plăcea ceea ce făceam, nu mă măcinau pasiuni nebănuite, mă măcinau nevoile de plată a chiriei și a facturilor. Mi-am dat seama în timp că din locurile de unde am câștigat cel mai puțin am rămas cu cele mai frumoase amintiri care îmi străbat și acum mintea. Am legat prietenii frumoase și am trăit intens chiar și atunci când la prânz adunam bani și cumpăram la comun să mâncăm.

În tot amalgamul de căutări, am găsit și oameni care m-au inspirat și de care mi-a plăcut pur și simplu fără să facă nimic, așa a fost Liana. Liana face parte din echipa Estée Lauder România. Liană descoperă talente și se ocupă de departamentul de resurse umane. Ce am apreciat cel mai mult la ea? Dorința de a oferi șanse. Asta mi-a plăcut.
Lianei îi place să ofere șanse oamenilor talentați, oamenilor cu aspirații și dorințe.

1. Cine este Liana? Mai presus de job? Cum este ea după ce își închide ușa biroului?

Preocupată de cei dragi : copiii, soțul, familia mea. Ei sunt elementul de echilibru pentru mine.
Iubesc poveștile, întâmplările pe care le depănăm seara împreună cu copiii noștri. Timpul petrecut cu ei este precum un izvor de energie pentru mine.
Dacă m-ar întreba cineva ce mă face fericită, aș răspunde că relația specială pe care o am cu copiii mei și cu soțul meu.

2. Care a fost primul job? Ce ai iubit la el?

Primul job a fost în aceeași companie în care lucrez și astăzi, acela de beauty advisor. Mi-a plăcut enorm interacțiunea cu clienții, simțeam efectiv că aveam puterea de a le schimba ziua, starea de spirit.

3. Estée Lauder România a fost poarta către toate oportunitățile?

Estée Lauder a fost compania în care pot spune că am crescut, la propriu. M-am angajat aici în urmă cu 15 ani, am învățat foart mult, am cunoscut oameni de calitate, am legat prietenii, am evoluat.

4. Ce iubești la oameni?

Faptul că sunt diferiți. Personal am credința că toți oamenii sunt în esență buni, doar că viața îi determină pe unii să se schimbe pe parcurs. Iubesc să îi ascult, oamenii sunt fascinanți dacă îi asculți cu adevărat.

5. Când primești foarte multe candidaturi… ce te face să le alegi pe unele și pe altele să le lași pe linia de așteptare?

Experiența relevantă a candidatului respectiv, poate un mesaj inedit în corpul emailului, poate structura CV-ului.

6. Ce cauți în oamenii care îți pășesc pragul biroului?

Primul și cel mai important lucru este ATITUDINEA. Cunoștințele și experiența le poți învăța, le poți dobândi, atitudinea însă, o ai sau nu.

7. Trăim vremuri în care toată lumea fuge după oportunități, este o provocare pentru o companie să își țină aproape angajații?

Da, este o provocare, atâta timp cât cifrele devin mai importante decât oamenii.
Noi însă, suntem un caz fericit aș spune, în care păstrăm constant acest echilibru, între importanța oamenilor și aceea a rezultatelor. Fără a avea oameni cu o atitudine potrivită, oameni motivați, nu poți obține rezultate pe termen lung.

8. Ai ales tu resursele umane sau te-au ales ele pe ține?

Cred că a fost o alegere reciprocă. Mi-am dorit să studiez Psiho-Sociologia din acest motiv : de a-i cunoaște pe oameni, de a relaționa cu ei. Și așa am ajuns să lucrez mai întâi în vânzări, iar apoi în resurse umane.

 

9. Dacă te-aș ruga să oferi un sfat celor care își doresc să pășească într-o astfel de industrie, ce le-ai spune? Ce să facă? Dar ce să nu facă?

Este o industrie în care oamenii sunt și se simt frumoși, în care comunicarea și atitudinea sunt esențiale, relațiile interumane au o importanță majoră.
Ce să facă cei care își doresc să lucreze în această industrie? Nimic în mod special, este suficient să își dorească, să le placă să îi vadă pe ceilalți fericiți, dăruindu-le din zâmbetul lor, din timpul lor, din cunoștințele lor, văzând apoi miracolul transformării celor din jur.
Iar dacă ceea ce am afirmat mai sus li se pare desuet, este mai bine să se îndrepte spre alte industrii, în care poate nu se pune atâta accent pe comunicare, pe a fi pozitiv și pe a-ți face cu pasiune jobul.

10. Cât de important este Liana să credem în visele noastre? Tu ai crezut în visul tău și s-a îndeplinit? Sau încă aștepți ca universul să lucreze la el și să se îndeplinească?

Visul este primul pas în a-ți materializa o dorință. Este important să credem în ele.
În ceea ce mă privește, recunosc că am fost binecuvântată și toate visele mi s-au îndeplinit: pornind de la familie, și până la job, toate au venit la momentul potrivit.
Trebuie să vă mărturisesc un lucru, pe care mulți dintre cei care mă cunosc îl știu deja și anume, principiul după care mă conduc în viață este că : nimic nu este întâmplător, totul se întâmplă cu un motiv, pe care uneori îl aflăm, alteori nu. Astfel încât, este important să visam, să ne dorim, să credem și să muncim pentru realizarea viselor noastre, iar la momentul potrivit, ele se vor îndeplini.

Domeniul Manasia

Sunt puțini oamenii și locurile care îți oferă o clipă de inspirație.

Când s-au deschis porțile conacului si am pășit pe Domeniul Manasia, am simțit cum acele ceasornicului s-au oprit.

Muzica franțuzească ce se auzea în surdină, pajiștea verde din fața conacului, totul te plimba prin timp și te făcea să te simți preț de câteva clipe purtat prin istoria locului.

De mult timp nu mai vizitasem un loc care să îmi umple sufletul de fericire, totul atat de prețios și în același timp atât de plin de ospitalitate, te simți exact ca un musafir de mult timp așteptat.

Ferestrele mari, șemineul, pianul, toate obiectele locului te fac să îți scalzi privirea și să uiti că acolo undeva ceasul ticăie și timpul trece.

Mi-am dorit să savurez o cafea în acest decor idilic în timp ce o așteptam pe doamna Ariadna Löwendal D­ănilă, proprietara domeniului Manasia.

Cafeaua a venit într-o ceașcă prețioasă insoțită de o floare, mi-a smuls un zâmbet iar ospătarul care m-a servit mi-a spus că ceștile sunt aduse din Danemarca și că au o însemnătate specială. Asta a fost ce am simțit, o însemnătate specială mai presus de un simplu design, era un obiect care îți spunea o poveste.

Mereu mi-au plăcut locurile și oamenii care mi-au spus o poveste. Locurile prin energia lăsată de oameni, prin obiectele lăsate în fiecare colț, prin acel ceva care le face diferite, iar oamenii prin simplitatea lor, prin lumina pe care o fac în jurul lor.

Am fost extrem de curioasă să cunosc persoana din spatele conacului, omul care a reușit să aducă la viață un colț de istorie pe care se pusese praful și probabil urma să dispară ca multe altele.

Ariadna Löwendal D­ănilă mi-a oferit o clipă de inspirație, un exemplu de modestie și patriotism. Mi-a vorbit despre ea, despre conac și aproape că am uitat să opresc butonul de înregistrare. Puteau să treacă multe ore și eu să scriu o carte despre viața sa care ar putea inspira multe pagini.

Cu o privire caldă și de un verde primăvăratic Ariadna Löwendal D­ănilă mi-a răspuns la fiecare întrebare cu o căldură și o energie pe care sunt sigură că le veți simți dincolo de sticlă.

În continuare vă prezint primul interviu din seria “Esența celor 8 întrebări”.

1. Când porţile de la intrare s-au deschis, ce ați văzut? Care a fost primul gând… dar primul sentiment?

Nu paragina a fost ceea ce am văzut prima oară ci am văzut un parc care era foarte bogat și foarte frumos, chiar dacă era înghesuit și neîngrijit. Am văzut potențialul, practic nu știu dacă a fost persoana de business din mine care a văzut un potențial sau sufletul meu. Când eram la nivel de angajat în multinațională am fost foarte mult plecată în afară în locuri pitorești din Germania, Austria, Franța și cumva mă gândeam că și la noi în România putem face lucruri frumoase în care oamenii să vină să se simtă bine.

2. Ați avut o viziune asupra locului?

Da, am avut viziunea de a crea un loc frumos, de a da României o bucată de istorie inapoi, de a crea un loc în care oamenii să vină să se simtă bine, să revadă un loc uitat pe care prin multă muncă l-am transformat în ceea ce este astăzi. Cel care m-a făcut să îmi doresc să fac parte din această poveste a fost Nea’ Ionel cum este numit aici. A fost un povestitor foarte bun, un vrăjitor al locului, practic povestea lui a fost ceea ce am cumpărat. Daca nu era el poate decizia nu ar fi fost atât de rapidă. El a dat farmec locului prin povești, nu era un conac, o cramă și un parc, erau povești care îmbrăcau acest loc.

3. Privind în jur la tot ce ați făcut, pot trage concluzia că sunteți o perfecționistă?

Mai mult decât perfecționismul cred că mă caracterizează nevoia de schimbare, mereu încerc să fac lucrurile mai bine sau altfel din dorința mea de a îmbunătăți mereu. Este în sângele meu să caut mereu să schimb.

4. Cum vedeți dumneavoastră o viața frumoasă? La ce vă gândiți când spunem viață frumoasă?

Viața frumoasă acum înseamnă viața lângă fetița mea, cu ea s-a schimbat perspectiva vieții, o viată frumoasă pentru mine acum este o viață în care să o văd pe ea mulțumită. De asemenea o viață frumoasă pentru mine mai înseamnă și proiectele pe care le am și oamenii de care mă înconjor, îmi place să fie oameni calzi lângă care să mă simt în largul meu.

Mereu am căutat spiritul rus care este unul cald și extrovertit, mama mea era rusoaică, m-a crescut singură dar a cultivat în mine această iubire pentru oamenii calzi, pentru spiritul cultivat. în această atmosferă mi-ar plăcea să trăiesc mereu.

Știi ce este impresionant? La naștere am avut probleme mari, am stat ore întregi în sala de așteptare, noaptea. În acele momente grele în care căutam lumina, îmi aminteam de pajiștea de aici, închideam ochii și o vedeam, abia așteptam să mă întorc. Nici nu mi-am imaginat vreodata că atunci când îmi va fi greu, gândul o să mă aducă aici.

5. Când vorbiți despre mama privirea dumneavoastra se schimbă, devine mult mai luminoasă iar cuvintele dumneavoastră sunt pline de iubire, ce ați moștenit de la ea?

Bucuria din lucrurile mici și apetitul pentru poezie, pentru artă în general. Dorința de a fi cinstit în ceea ce faci și drept față de ceilalți cum a fost ea cu toți cei din jur. Iubirea de adevar și de cinste acestea le-am moștenit. Din păcate ea a suferit pe tema asta pentru că într-o perioadă cum a fost cea comunistă în care nu era foarte bine să spui ce gândești, ea spunea ce gândea. Avea o poftă de viață și o determinare de a nu fi învinsă. În ciuda tuturor greutăților care au fost, foarte mari, a reușit să crească un copil și să îl facă pe copil să fie independent, să se descurce in viață. Nu am avut multe date de plecare ci am avut doar prezența ei, în educație pentru că financiar nu a avut, cu salariul de actriță de atunci m-a crescut suficient de bine ca eu la un moment dat să aleg o traiectorie în viață astfel încât să pot să am grijă de moștenirea culturală a familiei și să pot să îmi construiesc un business, dar asta e moștenirea de la tata pentru că el a lucrat în comerț și avea o minte structurată pe câștig.

6. Copilăria este darul cel mai frumos pe care îl primim de la viață… de ce vă amintește cuvântul „copilarie”?

Mi-am dat seama acum că atunci când îi cânt celei mici la culcare, îi cânt cântecele rusești de leagăn pe care mama le cânta, chiar daca eu nu știu foarte bine înțelesul cuvintelor, mi-au rămas aceste cântece și acum când am fost în postura să o adorm pe cea mică nu am găsit în memoria mea cântece românești ci acelea rusești pe care le cânta mama. I-am luat celei mici o profesoară de limbă rusă pentru a cultiva în ea spiritul rus care este cu totul aparte, un stil plin de o bogăție a sentimentelor pe care aș vrea să le simtă și ea.

Iar altă parte de copilarie fericită o asociez cu joaca la bloc, copilaria fericită era o stradă în fața blocului, în centru la Universitate unde ne jucam cei din blocuri, eu îmi făceam lecțiile și îmi amintesc cum mă strigau de jos să ieșim la joacă. Copilăria mai este legată și de doica mea care era o persoană extraordinar de caldă și era punctul de echilibru din casă, mi-a fost alaturi până la 20 de ani… când spun copilarie și ea are imaginea vie în mintea mea.

7. Viața dumneavoastră este legată de oraș de cotidian, însă de acel cotidian încărcat cu istorie, zona Universității din București este o zonă încarcată cu istorie, cum v-a influențat asta?

Apartamentul în care stăteam la Universitate era un apartament care a fost dat bunicului de către atelier, era spre centru și eram obișnuită cu zgomotul orașului și cu forfota din centru iar acum îmi dau seama că îmi place să stau în continuare în zone aglomerate, în centru, în zone cu teatre, cinematografe, în zone în care lucrurile vin mereu și pleacă, cred că asta caut mereu, nu mi-ar plăcea să stau izolată.

8. Când doriți să părăsiți cotidianul prin lectură, ce vă place să citiți?

Îmi place să citesc Osho mă scoate din obligația cotidianului, când citesc Osho simt că există o libertate absolută la care poți să ai acces dacă vrei și daca știi calea, cred că asta în ultima vreme îmi place să citesc.