Destinul și timpul

Ce dușman mai nemilos decât timpul cunoaștem? 

Nciodată nu mi-a plăcut sunetul ceasului când sună, nici în copilărie, nici în adolescență, nici acum. În nici un moment al vieții mele nu am reușit să mă grăbesc, am urât mereu să mă grăbesc, nu am văzut niciodată folosul spre disperarea multora din jurul meu. Mereu m-am gândit că poate în graba mea se scurg clipe pe care nu le pot întoarce, că poate îmi trec prin față oameni pe care nu am timp să îi observ, în cea mai disperată grabă, la răscruce de drumuri de multe ori, mi-am tras sufletul și am ales să nu mă grăbesc.

De curând m-a întrebat cineva în ce cred eu cel mai mult? I-am răspuns că în destin și în trecerea timpului. Cred atât de mult că ceea ce trăim zi de zi, clipă de clipă, stă scris în cartea destinului fiecăruia încât niciodată nu am putut să cred în coincidențe. Niciodată nu am putut să cred că am cunoscut pur întâmplător un om sau că am trecut prin locuri în aceeași manieră pur întâmplătoare. În anii ce mi-au trecut prin față mi-am dat seama că toată călătoria asta pe care o numim viață, în fapt nu rămâne marcată decât de locuri și oameni. Călătoria asta lungă și cronometrată mereu, nu păstrează ca scop final altceva decât un album, un album care îți trece prin față într-o clipă, ce este viața dacă nu o călătorie din care păstrezi memoriile?

Am înțeles de ce nu mi-a plăcut niciodată să aud alarma cum sună, pentru că ea este primul răspuns al întrebării dacă ești sau nu liber. De curând mi-am dat seama că ceea ce face alarma să sune mai frumos este doar plăcerea de a aparține unui loc, placerea de a te simți la finalul fiecărei zile folositor, folositor pentru tine și folositor pentru cei din jur.

Când eram copil tânjeam tare mult după alarma de dimineață, tânjeam tare mult să spun precum oamenii mari: “Nu am timp!”, nu puteam să înțeleg asemenea exclamație, cum adică nu au timp? Păi eu am destul… simțeam că aceste vorbe le oferă titlul de prețioși și interesanți iar eu eram doar mică în lumea mea la fel de mică.

Dacă astăzi îmi este dor de ceva este să mai retrăiesc sentimentul din zilele lungi de vară din vacanțele de la Manoleasa, să uit de timp, de alarme, să văd în față și în gânduri doar orizontul, Prutul, gâștele și cerul plin de stele. Dar pe cât de departe sunt astăzi, pe atât de aproape le simt în zilele în care doar îmi este dor, copilăria rămâne mereu cel mai frumos refugiu al vieții.

 

Să te agăți de clipă

Nicio zi nu începe fără un citat motivațional, nicio zi nu începe fără să incite la bine, la liniște și pace.

Dar la o scurtă privire de stânga-împrejur vezi că nu este nici armonie, nici liniște și nici nu te scalzi într-o baie de mulțime cu zâmbetul până la urechi. Mai degrabă de cele mai multe ori te scalzi într-o baie de mulțime mult prea îngrijorată, agasată, prinsă în lanțurile angoasei.

Când a devenit atât de greu să mai zâmbim cu adevărat? Oare în ziua în care ne-am vândut grijilor peste măsură? Am înțeles acum mult timp că fugim spre linia de final fără să știm măcar ce ne așteaptă pentru că nici măcar noi nu știm cu adevărat ce vrem.

De curând am regăsit acest citat: “Fericirea adevărată e totdeauna o clipă. Mai multă n-ar putea îndura firea omului care, deseori, într-o viaţă de mulţi ani, nu are norocul să întâlnească nici clipa aceasta, nici măcar să se apropie de ea.”

Câți dintre noi putem spune cu toată inima că am întâlnit clipa de fericire? Câți dintre noi trăim cu adevărat astăzi? Trăim vreodată fără să ne gândim la mâine? Sau fără să ne gândim la anii trecuți? Trăim vreodată fără niciun gând de regret?

Dacă ne-am uita mai mult la ziua de astăzi, dacă astăzi ne-am iubi mai mult, dacă astăzi ne-am îmbrățișa mai sincer… dacă astăzi ne-am da seama de cine suntem, dacă măcar pentru o clipă ne-am privi mai mult…

Prea multe zile în care nu avem timp să ne privim, prea multe zile în care visăm la minuni din viitor, prea multe zile în care ne uităm la trecut, prea multe zile în care ne cufundăm în gânduri…

Prea multe zile în care așteptăm mărirea de salariu, casa mult visată, afacerea prosperă, iubirea din povești, lumea fără de cusur…

Dar dacă toată viața ar fi o clipă? Te-ai mai abandona în gânduri pentru ziua de maine? Te-ai mai gândi la trecut? Sau pentru o clipă te-ai bucura de ce ai astăzi?

Mereu m-am gândit ce fericiți sunt oamenii care trăiesc acum, oamenii care nu visează la mâine, mâine uneori pare departe iar pentru alții rămâne o punte netrecută. Să știi să te agăți de ce ai astăzi, să te agăți de fiecare clipă pentru a fi fericit, să întelegi în final că viața rămâne cea mai sensibilă ață de care atârnăm cu toții.

 

Căutătorul

Încă de când deschidem ochii și cu fiecare pas pe care îl facem către viață învățăm să fim căutători.

Dar ce înseamnă să fii căutător? Sau mai bine spus ce căutăm?

Mi-am dat seama că în fapt toată viața ne căutăm pe noi, într-o perioadă goală în care cuvântul își pierde valoarea atât de ușor, într-o perioadă în care iubirea se cuantifică, într-o lume a materialului lipsit de scrupule, oare este ușor să te mai găsești pe tine? Să îți găsești resursele să poți înțelege care este valoarea ta în lume?

Dar tu crezi despre tine că ești o valoare? După standardele actuale nu știu daca sunt mulți privilegiați care pot crede despre ei că sunt valori. Dar ce îți dă această valoare? Cariera? Banii? Cum se cuantifică valoarea unui om? Astăzi cred mai mult ca oricând că ceea ce face un om să devină valoros este iubirea pe care o arată față de tot ce îl înconjoară și puterea pe care o are asupra cuvântului.

M-am întrebat adesea cum poate fi numit om de valoare cel ce nu iubește nicio formă de viață? Cum poate fi numit valoare cel al carui suflet nu vibrează la mirosul primăverii. Cum poate fi numit valoare cel ce nu își întinde mâinile pentru a mângâia o ființă?

Să poți să iubești cu adevărat tot ceea ce te înconjoară devine rezultatul tuturor căutărilor. Dacă nu iubirea este scopul nostru? Atunci care este? Să lăsăm în spate facturi plătite? Să lăsăm în spate case? Bijuterii? Funcții? Lucruri? Dacă viața m-a învățat ceva, a fost că pe orice lucru se așterne praful și că praful de pe lucruri poate fi foarte înecăcios, sufocant… dar iubirea… mirosul unei dimineți de Crăciun… sau mirosul primei zile de primăvară, nostalgia unei dimineți de toamnă sau mirosul sărat al mării în diminețile de vară… pe ele praful nu se așterne niciodată. La ele gândul îți zboară cand simți greutatea care te apasă, la lucruri gândul nu galopează niciodată.

Empatia este și ea pe lista căutărilor? Mă sperie lipsa empatiei, mă sperie oamenii care nu strâng de mână alți oameni, mă sperie oamenii pe a caror obraji nu se adună lacrimi la suferința celorlalți, mă sperie oamenii care nu iubesc animalele, mă sperie ura și invidia, lașitatea și lăcomia, mă sperie avarismul și lipsa de bunătate. Mă sperie căutarea murdară a lucrurilor fără valoare, mă sperie oamenii prin ochii cărora nu poți vedea nimic.

În viață te scalzi prin multe ape, devii uneori ceea ce nu îți place, îmbrățișezi atitudini care nu te definesc și găsești soluții de care poate nu ești mândru întotdeauna. De multe ori poate nu ne alegem cuvintele potrivite, de multe ori poate nu spunem ce vrem să spunem, de multe ori poate alegem să mințim. Dar ce contează cu adevărat după ce te scalzi în toate apele? Tot ceea ce contează rămâne conștientizarea și dragostea. Contează să rămâi un căutator cu ochi senini.

Si mai presus de toate să nu uităm niciodata că: “Lucrurile făcute din dragoste au loc întotdeauna dincolo de bine şi de rău.” Friedrich Nietzsche